Reniul, Re, este un metal de tranziție alb-argintiu din grupa 7 a tabelului periodic (grupa a VII-a secundară sau grupa VII B); are numărul atomic 75 și masa atomică 186. Reniul are punctul de topire la 3180°C și punctul de fierbere la 5627°C. Se obține ca produs secundar în metalurgia cuprului sau a molibdenului.
Reniul este un element foarte rar răspândit în natură; ca urme se găsește în
molibdenit și în unele minerale de platină sau de cupru. Existența lui, ca și a
technețiului, a fost prevăzută de mult ca omologi ai manganului (
eka-manganuri).
Reniul se obține industrial ca subprodus în metalurgia cuprului sau a molibdenului. El mai poate rezulta prin descompunerea în hidrogen a NH4ReO4. În stare de înaltă puritate se obține prin descompunerea termică a unei halogenuri pe filament incandescent.
Reniul este un metal asemănător platinei. Ca metal compact, în stare pură este moale și ductil; ca pulbere este foarte dur și mai puțin ductil. Se topește la temperatură foarte înaltă. La aer este stabil; oxigenul nu îl atacă decât peste 1000°C.
În aer umed se oxidează la temperatură obișnuită formând acidul perrenic, HReO4. Dintre acizi este atacat de acidul azotic și acidul sulfuric; de asemenea reacționează cu topituri alcaline.
Reniul se utilizează ca adaos la vârfuri de penițe, la piese care trebuie să aibă duritate mare și rezistență la coroziune, cum sunt electrozii de platină folosiți la electroliză (care se confecționează din aliaj de platină cu 5% reniu).
În combinațiile sale, reniul prezintă în special numerele de oxidare +4 și +7. Dintre toți oxizii, cel mai important este heptoxidul de reniu, Re2O7. Acesta este solubil în apă cu care formează acidul perrenic, HRrO4. Sărurile acestui acid, perrenații, MI[ReO4], sunt substanțe incolore; spre deosebire de permanganați nu sunt oxidanți.