Iodul, I

Răspândire în natură
Preparare

În laborator
Industrial

Proprietăți
Utilizare

Iodul este foarte răspândit în natură, dar se găsește în cantități atât de mici în scoarța pământului încât extragerea lui este anevoioasă. Sub formă de iodați însoțește azotatul de potasiu sau azotatul de sodiu, chiar până la proporția de 1%; sub formă de ioduri, însoțește, de obicei, clorurile și bromurile, însă în concentrație mult mai mică decât acestea. Cantități mari de iod se găsesc în apa mărilor, deși concentrația este de numai 2 - 3 mg iod/L. Cum algele marine extrag iodul din apa de mare, cenușa lor conține iod (sub formă de iodură de potasiu în concentrație până la 0,4%). Apele sondelor petroliere conțin 25 - 60 g iod/m³. De asemenea, unele ape minerale conțin iod. 

 

Și unele organe animale, ca de exemplu glanda tiroidă și ficatul unor pești conțin iod. Prezența iodului în glanda tiroidă are un rol important în funcționarea normală a organismului, astfel încât un exces sau o lipsă de iod în organism este cauza unor tulburări grave. 

 

În laborator iodul se poate prepara prin acțiunea acidului sulfuric asupra unei ioduri, în prezență de bioxid de mangan:

Sau se mai poate obține prin tratarea unor ioduri cu clor:

 

Industrial, iodul se poate extrage din cenușa algelor marine, unde se găsește sub formă de ioduri. Obținerea iodului din ioduri se face apoi prin electroliză sau prin încălzire cu bioxid de mangan și acid sulfuric. 
 

Iodul se extrage uneori din apele sondelor petroliere prin tratarea apei de sondă cu un azotit (de sodiu sau de potasiu), în prezența acidului sulfuric. Iodul este adsorbit de cărbune activ, din care apoi se extrage. 
 

Cantități mari de iod se obțin din apele mame rămase de la extragerea azotatului de sodiu, unde se găsește sub formă de iodat de sodiu, NaIO₃. 

 

Iodul este o substanță solidă, cristalizată în sistemul rombic, de culoare violet închis sau violet-cenușie și cu aspect metalic. Are un miros caracteristic. Încălzit în condiții normale trece direct în stare de vapori, adică sublimează. Deși punctul de fierbere al iodului este de 184°C, el are presiune de vapori mare chiar la temperatura camerei. De aceea, pe partea de sus a pereților vasului în care se păstrează, cu timpul se depun cristale de iod. 
 

Iodul este foarte puțin solubil în apă (0,029 g în 100 g apă, la 20°C) dând o soluție de culoare galbenă-brună. Pentru a înlesni solubilizarea iodului, se adaugă în apă o cantitate mică de iodură de potasiu (sau iodură de sodiu); se formează o soluție de iod-iodură de potasiu, în care iodul are toate proprietățile iodului în stare liberă. Soluția de iod-iodură de potasiu conține complexul KI₃, ionul I₃^- comportându-se ca un amestec al moleculei de I₂ și ionului monovalent I^-. 
 

Iodul se dizolvă bine în dizolvanți organici, ca: sulfură de carbon, cloroform, tetraclorură de carbon (soluțiile au o culoare violetă), alcool, eter, acetonă (soluțiile au o culoare brună), etc. Cu ajutorul acestor dizolvanți se poate extrage iodul din soluțiile lui apoase. Astfel, dacă într-o eprubetă se amestecă cu cloroform o cantitate de soluție apoasă de iod proaspăt preparată și se agită puternic, după un timp se separă două straturi: un strat inferior de cloroform, colorat în violet de către iodul extras din soluția apoasă și deasupra stratul apos, decolorat. 
 

Diferitele culori date de iod, în diferiți dizolvanți organici, par să fie datorate diferenței între forțele de atracție care există între moleculele de iod și dizolvanți. Colorațiile violete se atribuie dizolvării iodului în dizolvanții respectivi; colorațiile brune sunt atribuite formării unor combinații moleculare între iod și moleculele dizolvantului. 
 

Iodul colorează pielea și hârtia în galben; el atacă pluta, din care cauză trebuie păstrat în vase cu dop de sticlă șlefuit. 
 

Proprietatea caracteristică a iodului este colorarea în albastru intens a unei soluții reci de amidon. Culoarea albastră dispare prin încălzire la circa 100°C, dar reapare prin răcire. Dacă în loc de soluție de iod se folosește o soluție de iodură de potasiu, proaspăt preparată, nu se observă apariția culorii albastre. Aceasta dovedește că colorația este dată de iodul liber și nu de iodul din combinații. Reacția cu amidonul folosește la identificarea iodului. 
 

Iodul este mai puțin reactiv decât clorul și bromul. El se combină mai greu cu hidrogenul (numai prin încălzire):

Iodul se combină direct cu sulful și fosforul, precum și cu majoritatea metalelor. Astfel, dacă în apă se amestecă pulbere de zinc cu cristale de iod, soluția obținută este incoloră; se formează iodură de zinc, incoloră, care este solubilă în apă:

Iodul nu se combină direct cu oxigenul. El oxidează hidrogenul sulfurat până la sulf:

Clorul și bromul scot iodul din combinațiile lui:

Vaporii de iod sunt toxici și produc inflamații puternice ale mucoaselor nazale și ale ochilor. 

 

Iodul este folosit în industria chimică organică pentru prepararea unor coloranți (cum sunt cei de ftaleină), la prepararea iodoformului, a tincturii de iod (un dezinfectant foarte mult întrebuințat), etc. De asemenea, iodul se folosește pentru prepararea unor săruri necesare în tehnica fotografică, la fabricarea unor săpunuri medicinale, medicamente, etc. Consumat în cantități mari este toxic. 

Răspândire în natură
Preparare

În laborator
Industrial

Proprietăți
Utilizare